Bogdan Tudorache
Conceptul de securitate energetică, inclus în cel de securitate națională, tinde să capete noi valențe, pe măsură ce schimbările dictate de piețe induc modificări la nivel regional și local.
Puterea de negociere a unui stat nu este dată doar de mărimea economiei sale, ci și de capacitatea sa de lobby. Trebuie să ai la dispoziție resurse interesante pe care să le poți oferi la schimb, sau să ai oameni foarte bine instruiți care să știe să negocieze. Din fericire, România nu duce lipsă nici de resurse și nici de oameni bine instruiți și, cu toate acestea, conform principiului ”cine-mparte, parte își face”, pe coridoarele de la Bruxelles a trebuit să fie purtate discuții pe ton ridicat, când a venit vorba se securitatea energetică.
Un concept ușor învechit când vine vorba de deschiderea piețelor și liberalizare, securitatea energetică ține de contextul regional. Orice deschidere o pot aduce interconectările și prețul mai mic din importuri, România nu-și poate schimba poziția geostrategică, iar vecinii vor rămâne, cu alte cuvinte, mereu aceiași. Context în care este de salutat orice picior de pod obținut în negocieri, orice pas făcut înainte, orice concesie.
Lucrurile merg la Bruxelles la fel de strict și birocratic precum la Olimpiada de la Tokyo. Sunt rute prestabilite, bine exersate de țările puternice, care primesc mai totdeauna exact ce și-au dorit și rute demne de un Titulescu, care pot fi deschise de țări mai mici doar în urma unui lobby puternic.
Pentru ca acest demers să aibă succes este, însă, nevoie ca în barca respectivă toate forțele politice să tragă în același sens, cu aceeași intensitate. Din păcate, interesele de grup (sau lipsa de interes) din Parlamentul României tărăgănează adoptarea unor legi-cheie pentru dezvoltarea sectorului energetic, pentru că politicienii de astăzi tot nu înțeleg că e mai bine să semnezi contracte pentru infrastructura de electromobilitate, adică stații de încărcare pentru mașini electrice, decât să schimbi bordurile montate cu mai puțin de un deceniu în urmă.
Bruxelles-ul are reguli stricte, iar banii, așa mulți cum sunt pe hârtie, nu pot fi accesați decât în prezența unei legislații favorabile și a unor ghiduri clare.
Iar aici apare problema: politicienii uită că fondurile trebuie accesate de companii în mare majoritate private, și nu numai de cele cu capital de stat. Iar companiile private au ca scop să facă profit, să vadă o rată de recuperare a investițiilor (IRR) superioară celei oferite de alte țări din regiune. Nici o companie privată nu va investi pentru caritate, ci doar ca să facă profit. Pe lângă dezvoltarea companiilor în cauză, efectul se propagă în toată economia, sunt create locuri de muncă și comenzi de tot felul pentru produse locale sau importate. Și astfel pot fi semnate de către toți actorii o multitudine de contracte din varii domenii, nu numai pentru borduri și bănci. Iar pentru asta e nevoie de legi, ghiduri clare și o voce unică la Bruxelles, o voință clară, mai ales acum, când liberalizarea și deschiderea piețelor dă peste cap noțiunea de securitate energetică.
