Când primesc un CV al unui candidat de 30 de ani sau mai puţin, îl şterg imediat, fără să mai citesc ce scrie în el. Eu, ca firmă de recrutare, nu pot să recomand candidaţi sub 30 de ani pe posturi de conducere, mai tineri de 33-34 de ani pentru posturile de director general şi sub 40 pentru posturile din consiliile de administraţie şi alte boarduri neexecutive. Asta, mai ales dacă e vorba despre companii mari, iar dacă e vorba despre cele de la stat, cu atât mai puţin.

Sigur, am văzut şi eu, ca şi alţii, pe câţiva (nu mulţi) cu astfel de vârste făcând lucruri bune sau chiar remarcabile pe astfel de posturi. Dar asta nu înseamnă nimic. Evident, să constaţi că o decizie a fost bună, proastă sau pur şi simplu norocoasă, după ce a fost luată şi a produs efectele, e cel mai banal lucru cu putinţă.

Am văzut membri în consiliile de administraţie de la mari (foarte mari) companii de stat şi de 27 de ani. Când nu sunt decizii de o înduioşătoare prostie din partea unor miniştri (pentru că ei spun “da” sau “nu” în aceste cazuri) atunci pot să fie socotite criminale (e corupţie!!!), date fiind consecinţele.

În ţările aşezate şi serioase, un parcurs profesional solid, clar, ascendent şi cu rezultate concrete şi verificabile al unui candidat poate să fie un predictor foarte bun şi uneori suficient pentru a susţine o candidatură pe un post similar şi pentru a justifica decizia de angajare. În România (şi în alte locuri asemănătoare) acest track-record e un predictor major de luat în seamă, însă nu întotdeauna cel mai bun şi, oricum, niciodată suficient. Aici, ca să ai rezultate bune ca manager, trebuie (e esenţial) să fii luat în serios, respectat, temut – ca să fii ascultat. Dacă eşti şi apreciat pentru competenţa tehnică în domeniu, competenţa managerială (sau amandouă) şi pentru cunoştinţe, în general, cu atât mai bine. La Bucureşti, la 27 de ani nu te ascultă nimeni când vorbeşti şi comanzi din scaunul de director general, indiferent de ce scrie în CV-ul tău, de ce şi câte şcoli înalte ai făcut şi de ce posturi ai mai avut înainte. La Bucureşti nu se conduce cu ştiinţă, cu competenţă tehnică, ci cu personalitatea, înainte de toate şi în majoritatea cazurilor, iar în instituţiile şi companiile de stat întotdeauna, fără excepţie, din câte ştiu eu.

Or, cum să te faci respectat la 27, 28, 30 de ani, în Bucureşti? În colective mici, omogene din multe puncte de vedere, cu activităţi relativ simple, unde lucrurile merg bine, cu angajaţi cu vârste similare, poate că da. Însă în organizaţii mari, eterogene, dificile şi, mai ales, cu probleme de toate felurile, nu merge – orice ar crede unii şi alţii. Cu cât sunt mai mari şi mai vechi problemele din instituţia sau compania respectivă, cu atât şansele unui tânăr să se impună sunt mai mici. De aceea mi se par iresponsabile iniţiativele şi programele care se tot vehiculează în mediile politice şi în spaţiul electoral prin care se promit joburi mirobolante tinerilor absolvenţi, mai ales dacă jură că se vor întoarce acasă imediat ce termină nu ştiu ce studii pe la nişte universităţi din străinătate. Cei foarte tineri pot să facă multe lucruri bune pentru ţară, într-adevăr, însă prea puţine din fotoliile manageriale ale companiilor şi instituţiilor de stat.

––––––––––––-

Articolul integral poate fi citit în numărul din septembrie 2015 al energynomics.ro Magazine.

Dacă vrei să primești gratuit numărul următor (decembrie 2015), în format tipărit, scrie-ne la adresa [email protected], pentru a te include în lista de distribuție.