Acesta este transcriptul mesajului transmis de Liviu Ilaşi, directorul general al CONPET, cu prilejul Energy Strategy Summit 2016, desfăşurat pe 31 mai la Palatul Snagov. Pentru a vedea un sumar al celor mai importante mesaje transmise, mergeţi la articolul 27 de idei esenţiale după Energy Strategy Summit 2016.

Bună ziua, vă salut și eu, mulțumesc pentru invitație!

Vreau să profit de această ocazie pentru a împărtăși câteva din gândurile și ideile mele și, bineînțeles, ale colegilor pe care îi reprezint. Săptămâna trecută am fost la Bruxelles la o altă importantă acțiune de promovare a intereselor României, în mod special ale jucătorilor din zona activităților energetice – Ziua României la Parlamentul European, organizată de Centrul Român al Energiei, într-un cadru la fel de generos ca participare, în prezența comisarului european al mediului și energiei domnul [Miguel Arias] Cañete și a multor europarlamentari români, precum și reprezentanți ai unor companii din țări europene. Am început discursul spunând că vorbesc în numele celei mai mari companii de transport de energie lichidă din Sud-Estul Europei.

Evident că nu îmi propuneam să încep așa aici, la noi acasă, dar cred că nu este greșit să revin cu această introducere și să accentuez și alt aspect. Acesta este faptul că CONPET nu este cea mai mare companie numai datorită faptului că operează în mod strategic un sistem extrem de important pentru energia românească, ci și pentru faptul că vine cu o istorie de peste 115 ani în spate și cel puțin 25 de ani de activitate modernă. Modernitatea acestei activităţi constă atât în modul în care s-a reorganizat în această perioadă, ca prima companie de petrol din industria comunistă transformată în societate comercială pe acțiuni în 1991, cât și prin faptul că este modernă în ceea ce privește modul în care operează transportul de țiței, gazolină de tanc și condensat, prin conductele sale. Este zic eu foarte important să dăm acest reper pentru a vorbi despre ceea ce ne-am propus de fapt să dezbatem acum și aici: rolul și locul pe care și-l propune să-l aibă România cel puțin în zona noastră de interes în ceea ce privește activitățile legate de energie.

Sincer, la început, când am văzut modul în care sunt selectaţi vorbitorii la acest panel, am crezut că va fi dezvoltat subiectul transportului de țiței şi mă speriase faptul că nu voi avea prea multe lucruri de spus despre strategia şi activităţile noastre. Constat că de fapt nu s-a spus absolut nimic vizavi de acest domeniu. Și atunci cu toată sinceritatea vă spun că sunt două explicații: ori această strategie nu există, ori ea există, dar este atât de importantă încât nu poate fi devoalată nici aici, nici acum.

Mă încăpățânez să cred că lucrurile stau cu totul și cu totul altfel. Şi în intervenția pe care am avut-o la Bruxelles am ridicat câteva probleme la care evident răspunsurile s-au lăsat așteptate, dar cu siguranță ele vor veni curând. Vorbim de strategia energetică a Europei și implicit a României, ca stat european, și să nu uităm un lucru, vorbim de securitatea aprovizionării cu energie a Uniunii Europene și, implicit, a României. Dacă ar fi să ne referim numai la aceste două aspecte, trebuie să constatăm că – cel puțin în contextul actual, vom vedea până când – transportul de energie lichidă este la fel de important ca și transportul de energie gazoasă, transportul de energie electrică. Ceea ce până acum a fost să zicem valabil, și anume faptul că un transportator național era suficient, fără a se interconecta cu sisteme limitrofe, cred că nu mai este de actualitate. Dacă este să ne închipuim un scenariu, pe care evident că nimeni nu și-l dorește, acest scenariu ar suna cam în felul următor. România, ca țară de graniță a Uniunii Europene, este o poartă de intrare în Uniunea Europeană, inclusiv pentru țiței. Ce se întâmplă, dacă în mod nedorit, poarta aceasta este blocată? Dacă Marea Neagră n-ar mai fi operabilă pentru transportul de țiței cu vapoarele? În România, în 2004, erau în funcțiune 9 rafinării. În momentul de față mai sunt 3, a 4-a zic eu este doar în rezervă, când e repornită. Aceste rafinării ar trebui alimentate, evident, pentru că nu putem gândi că peste noapte se poate renunța la combustibili. Producția internă a țării în momentul de față este în declin, un declin natural. Nu știu când va putea fi stopat acest declin, mai ales în contextul în care prețul barilului de țiței așa cum știm a cunoscut fluctuații. Aprovizionarea nu poate veni decât din afară, din import.

A fost dezvoltată o gândire, chiar cu sprijinul Uniunii Europene, în ceea ce privește construcția unui oleoduct Constanța–Trieste, care practic lega două mari terminale, cel de la Oil Terminal Constanța și cel din Italia, cu posibilitatea de interconectare la terminalul de la Omisalj. Acest proiect era gândit atunci ca într-un singur sens – prin Constanța să se creeze un debușeu pentru a alimenta cu țiței de la Marea Neagră rafinăriile din centrul Europei și, bineînțeles, toate celelalte aflate pe traseu. În momentul de față, acest lucru trebuie regândit. A fost expusă aici o idee în legătură cu Ucraina – reversibilitatea transportului de gaze. Același lucru este valabil și pentru țiței. În cazul în care rafinăriile din România, care repet, vor funcționa încă mult timp, vor avea nevoie de aprovizionare, trebuie să avem și această soluție – dinspre celelalte terminale de la Marea Adriatică, spre România. Este o idee pentru care cred eu că ar trebui să creeze un cadru de dezbatere absolut corect și obiectiv.

Aș încheia, spunându-vă un lucru: primul director al societății Conpet, care la momentul respectiv nu se numea așa, a fost Anghel Saligny. În viziunea lui, pe la 1901, proiectul de transport era definit drept o albie prin care țițeiul curge lin de la izvoare, până la Cernavodă și Constanța. Astfel, a proiectat prima conductă de transport țiței dinspre Ploiești, Băicoi, spre Constanța, care traversa Dunărea pe podul pe care tot el l-a construit. Ca un arc în timp, cred că viziunea lui Anghel Saligny este actuală, cu amendamentul că este necesară o conductă care să lege terminalele de la Adriatica de România, în condițiile în care se vorbește despre o dezvoltare echilibrată a rutelor de transport de energie [în Europa] atât pe Nord cât și pe Sud. O strategie corectă nu poate face abstracție de cei trei poli de transport: transportul energiei lichide, transportul energiei gazoase și transportul energiei electrice. Faptul că această abordare este posibilă o dovedește chiar modul în care Uniunea Europeană și-a reconsiderat poziția față de proiectul Nabucco. Nabucco și PEOP [Pan-European Oil Pipeline] au fost proiecte strategice, practic dezvoltate în același timp. S-a renunțat la Nabucco și se revine acum cu BRUA. De ce nu ar fi posibilă o abordare absolut corectă şi în ceea ce privește transportul de țiței?

Vă mulțumesc și vă stau la dispoziție pentru eventuale întrebări.