Impactul gazelor de șist asupra importuri de gaze a Europei va fi nesemnificativ, fără implicații în politicile energetice de pe continent, arată un studiu făcut de institutul IDDRI (The Institute for Sustainable Development and International Relations). Studiul prezintă dovezi că inclusiv în SUA impactul economic s-a resimțit doar în statele producătoare de gaze de șist și în câteva sectoare de economie ce reprezintă doar 1,2% din PIB-ul american.

În Europa, spune directorul IDDRI, în cel mai bun caz șisturile ar putea acoperi până la 10% din cererea de energie până în 2035. Alături de suportarea unor costuri mari de capital, de energie și de mediu pentru producția din șisturi, UE va plăti în continuare facturi mari pentru asigurarea necesarului de consum prin importuri. Concluzia este că Europa ar trebui să investească mai mult în eficiența energetică și în inovare.

Nu va exista o revoluție a gazelor de șist în Marea Britanie

O revoluție a gazului de șist nu este posibilă în Marea Britanie, spunea în ianuarie Paul Stevens, cercetător al institutului Chatham House. Cercetătorul preciza că în SUA a existat o conjunctură specială care a dus la scăderea prețurilor și care a facut exporturile competitive.

Paul Stevens a remarcat că depozitele de șisturi din SUA conțin și alte resurse care sunt comercializate și care au făcut viabile extracția gazului. Apoi, cercetările fundamentale au fost realizate de guvern și rezultatele au fost diseminate către o mână de companii privilegiate care au continuat timp de 30 de ani să dezvolte tehnologii.

Au urmat tăieri de taxe timpurii, reguli de mediu laxe și existența capitalului speculativ în căutare de investiții riscante și câștiguri rapide. Mai mult, regimul de proprietate din SUA a motivat proprietarii de terenuri să tolereze exploatările șisturilor cu beneficii personale.

Paul Stevens afirma în New York Times: “nici măcar una dintre aceste caracteristici nu există în Marea Britanie.” Guvernul britanic nu prea finanțează cercetări fundamentale, reglementările de mediu sunt stricte și există mai multe instituții cu atribuții de supraveghere. În plus, societatea civilă se opune extracției gazelor de șist.

Nici măcar una dintre caracteristicile pieței americane nu există în Marea Britanie.

Piața de capital britanică nu obișnuiește să finanțeze activități riscante și serviciile sunt slab dezvoltate pentru a susține astfel de operațiuni în energie. În plus, regimul proprietății ține departe de comunitate și de deținătorul terenului mare parte din beneficii și le direcționează către guvern.

În SUA exporturile de hidrocarburi nu sunt liberalizate. Pentru a exporta gaze, o companie trebuie să depună o cerere și să aștepte decizia de acordare a permisului de export. În ciuda protestelor din partea producătorilor de gaze, resursele interne au fost orientate în principal către alimentarea industriei americane. Surplusul de gaz a dus la scăderea prețurilor la energie, ajutând producția și exporturile.

Așa ceva nu ar putea fi posibil în Marea Britanie, spune Paul Stevens. Marea Britanie nu are o economie orientată spre producție și are exporturile de gaz liberalizate. Confruntați cu scăderea prețurilor pe piața britanică din pricina surplusului, furnizorii vor exporta gazele de șist în Belgia pentru a obține prețuri mai mari din Europa continentală. În consecință, consumatorii britanici vor rămâne cu facturi mari.

Evaluări exagerate

Într-un articol pentru Le Monde din 2013, Nafeez Mosaddeq Ahmed, analist pentru The Guardian, a adunat dovezi care sugerau că abundența gazului adusă de fracturarea hidraulică în SUA maschează de fapt o instabilitate structurală a sectorului.

Mosaddeq amintea că The New York Times a intrat în 2011 în posesia unor informații care aratau că firmele americane erau suspectate că supra-evaluează rezervele și productivitatea puțurilor. Potrivit unei analize a unui grup de lucru de la Oxford, rezervele de șisturi ar fi supra-estimate cu cel puțin o treime. Evaluările exagerate s-ar fi întâmplat mai ales după 2009, când, în urma unor modificări legislative, estimările rezervelor pe care le făcea o companie nu mai trebuiau să fie supuse unui audit independent.

Jurnalistul îl citează și pe un fost oficial britanic, care a afirmat pentru revista Nature că producția unei sonde scade cu 60% până la 90% după primul an. Prin urmare, companiile forează constant puțuri doar pentru a menține producția. Opinia este confirmată și de jurnalistul Wolf Richter în Business Insider: ”Forarea distruge capitalul într-un ritm uimitor, iar cei care forează sunt lăsați cu un munte de datorii când declinul începe să facă ravagii. Companiile au trebuit să foreze din ce în ce mai mult pentru a recupera scăderea producției.”

Tot mai multe foraje

Unul dintre geologii care au lucrat cu una dintre companiile din grupul BP a observat o rată anuală de declin de 42% în câmpul Eagle Ford din Texas. Geologul a afirmat că anual era nevoie de aproape 1.000 de puțuri noi pentru a menține producția. Șeful Exxon Mobil a declarat într-o întâlnire din 2012 a puternicului Council on Foreign Relations că firma sa nu mai face bani din gaze, deoarece prețurile nu-i mai acoperă costurile de producție.

Dow Jones a pus declinul profiturilor din 2012 ale Royal Dutch Shell și Chesapeake Energy pe seama distorsionării aduse în piață de abundența gazului. Chesapeake s-a văzut chiar nevoită să vândă active de 6,9 miliarde de dolari.

Articolul din Le Monde arată și spre analistul John Dizard, care a declarat pentru Financial Times că sumele cheltuite de unele companii pentru finanțarea exploatării gazelor de șist depășesc uneori chiar și de cinci ori fluxul de numerar destinat operațiunilor. Pentru finanțarea deficitului s-au făcut împrumuturi mari în condiții grele pentru continuarea forărilor întrucât un puț produce abundent o perioadă scurtă de timp, după care producția scade accentuat. Totodată, acesta crede că prețurile vor crește brusc și rapid deoarece datoriile vor trebui plătite, iar costurile cresc constant.