Bogdan Glăvan

Asistăm la cea mai mare cădere a prețului petrolului din istorie.

În termeni reali, prețul a atins un nivel specific anilor ’80.

Dar ce s-a întâmplat în anii ’80? Dacă ne uităm pe grafice, vedem că prăbușirea prețului din 1980 încolo a survenit după un boom accelerat, în anii ’70. Ca și în prezent, un colaps al cotațiilor urmează unei scumpiri foarte puternice. Hai să ne amintim ce s-a întâmplat în perioada 1970-1990, să vedem cât de mult seamănă cu istoria recentă.

Anii ’70 sunt ani de inflație în Occident. Deficite bugetare mari și o politică monetară laxă în absența căreia SUA probabil nu ar fi putut duce războiul din Vietnam. Scumpirea petrolului de către OPEC drept răzbunare pentru neîmplinirile politice din Orientul Mijlociu, ceea ce s-a numit “Criza petrolului”, a fost de fapt validată prin tiparnița de bani. Dacă statele occidentale nu ar fi tipărit bani, atunci petrolul nu s-ar fi scumpit atât de mult; pur și simplu lumea nu ar mai fi avut benzină și ar fi devenit mai săracă.

Dar politicienii populiști nu au dorit asta. Ei au vrut să mascheze sărăcia determinată de penuria petrolului tipărind bani; dacă statul tipărește bani, oamenii au iluzia că veniturile lor cresc, sau că măcar țin pasul cu scumpirea benzinei. Efectul a fost însă tocmai accentuarea creșterii prețului carburanților, simultan cu scumpirea tuturor produselor. Și de sărăcie lumea tot nu a scăpat… pentru simplul motiv că niciodată nu poți să consumi mai mult decât ce produci… ori dacă țările arabe nu mai exportau…

Dar oferta nu este complet inelastică. În timp, scumpirea oricărui produs îi motivează pe antreprenori să găsească substituenți sau o nouă modalitate de a produce mai ieftin respectivul produs. Dat fiind că prețul petrolului a urcat de 10 ori într-un deceniu, a devenit rentabilă extragerea petrolului din zăcăminte mai costisitoare, cum ar fi cele din Marea Nordului. Treptat, alte țări au început să investească, să producă și să exporte mai mult, ceea ce va genera un val de producție în anii ’80. Astfel, contextul pieței se va schimba radical.

Însă factorul decisiv care a influențat economia globală a fost schimbarea politicii monetare, după numirea lui Paul Volcker în 1979 guvernator al FED. Lumea nu mai suporta inflația, care se dovedise doar o mare păcăleală, așa că noul guvernator a limitat creșterea masei monetare, cu efectul că rata dobânzii la dolar a urcat și la 20%. Urmarea? Dispariția profiturilor iluzorii generate de inflație, lovirea economiei cu fundul de pământ și o bine-meritată și sănătoasă recesiune.

Pe plan global, scumpirea dolarului a declanșat celebra “Criză a datoriilor” lumii a treia – căci pe vremea aceea nu exista sintagma “economii emergente”. Efectul a fost resimțit din România lui Ceaușescu până (sau mai ales în) America Latină. Crize peste tot, reducerea PIB-ului artificial umflat în perioada anterioară datorită acumulării de datorii externe, datorii care se dovedeau acum imposibil de plătit. Consecința a fost că, atât din motive de ofertă dar mai ales de cerere, prețul petrolului s-a dus în jos în anii ’80.

Și istoria se repetă. Scumpirea petrolului din anii 2000, ca urmare a marelui boom orchestrat de băncile centrale și guvernele occidentale a dus la criză. Dar mai întâi, datorită (1) creșterii valorii petrolului și (2) creditului ieftin, a devenit rentabil pentru investitori și corporații să se ducă după petrolul și gazele de șist. Exact ca în anii ’70, doar că atunci săpau după petrol pe fundul mării, în vreme ce acum “fracturează” hidraulic subsolul. Urmarea? Creșterea consistentă a producției, SUA revine în prim-plan, cartelul OPEC cade pe gânduri și în cele din urmă decide să înceapă războiul prețurilor ca să-i falimenteze pe petroliștii americani. Și pe cei ruși, că nu se supără nimeni.

Însă factorul decisiv, repet, este schimbarea sau mai degrabă anticiparea schimbării condițiilor monetare. Perspectiva creșterii dobânzilor după foarte mulți ani de dobânzi zero i-a forțat pe investitori să-și lichideze activele neperformante – care sunt cu duiumul. Așa a început marea lichidare de stoc din China, unde a avut loc fără îndoială și cea mai mare speculație imobiliară, industrială și financiară din istorie. Iar datornicii lumii sunt forțați să strângă cureaua. Consecința? Nu prea mai este cerere de petrol.

Și uite așa prețul ajunge acolo de unde a plecat, adică acolo de unde a fost umflat prin mijloace politice. În accepțiunea unora, așa se mai încheie un ciclu al capitalismului. În realitate, se termină o lungă perioadă de inginerii politico-financiare, care nu au făcut decât să submineze economia și bunăstarea oamenilor, exact precum politicile războinice și asistențialiste din anii ’60-’70.

Vor mai fi și alte urmări? Se prea poate. Irakul a invadat Kuweitul în 1990 pentru că Saddam Hussein nu mai avea bani – după ce că petrolul era ieftin, se mai și bătuse cu Iranul. Iar când le apucă foamea, guvernele fac ceea ce știu să facă cel mai bine: să mărescă taxele sau să invadeze vecinii. Crizele îi duc pe unii la gesturi disperate. Disputa care tocmai a pornit între Arabia Saudită și Iran pare să reflecte și ea un astfel de pattern istoric. Dar să nu anticipăm. Este mai confortabil să constatăm post-factum cum oamenii nu învață nimic din istorie, decât să anticipăm istoria.

––––––-

Această analiză a apărut prima dată pe blogul de politică monetară și analiză financiară logec.ro.