Pe hârtie, România dispune de capacităţi de producţie a electricităţii de peste 22 de mii de MW. De mulţi ani, niciodată nu au fost utilizate simultan mai mult de 10 mii de MW. Estimările oficiale arată că aproximativ 30% din capacităţile de producţie au depăşit durata de 40 de ani de funcţionare, iar 25% au deja 30 de ani de existenţă.
Cele mai multe dintre ele sunt intens poluante şi ineficiente economic. Menţinerea acestor capacităţi neutilizate impune costuri care se reflectă în factura finală a utilizatorilor de electricitate, sub forma serviciilor de sistem. De exemplu, o centrală termo care nu a mai fost pornită de trei ani, poate primi sume considerabile în fiecare an pentru a sta în rezervă.
Au existat numeroase prognoze privind introducerea de noi capacităţi de producţie simultan cu o reducere a celor existente, dar abandonarea proiectelor noi, precum şi reticenţa autorităţilor de a lichida unele unităţi vechi menţine o situaţie de supracapacitate teoretică la nivel naţional. Situaţia cea mai dificilă este în energia termo – circa 80% din grupurile termoenergetice din România au fost instalate în perioada 1970-1980, iar în prezent şi-au depăşit cu mult durata de viaţă normată.
Structura pe tipuri de resurse utilizate în producţia de electricitate ne arată că energia hidro a fost principalul contributor în 2014. A fost însă un an atipic, pentru că în patru din anteriorii cinci ani (cu excepţia lui 2010), producţia pe bază de cărbune a fost cea care contat cel mai mult. Dacă în 2010 regenerabilele nu contau, în 2014, producţia din eolian, solar şi biomasă a depăşit 10% din total. Producţia anuală pe bază de hidrocarburi a variat de la simplu la dublu în ultimii cinci ani, în vreme ce nuclearul a fost constant la 18-20% din total.
Menținerea mixului echilibrat, un obiectiv strategic
La o primă privire, cifrele indică un mix echilibrat şi un bun potenţial de înlocuire a resurselor volatile (hidro şi regenerabile) – factor esenţial pentru securitatea sistemului energetic naţional. Oficialii de la Ministerul Energiei au indicat cu claritate că intenţionează ca pe viitor să menţină acest mix echilibrat. Decizia intră parţial în contradicţie cu obiectivele de mediu (opţiunea pro-regenerabile) și datele factuale (îmbătrânirea termocentralelor), în condiţiile unui grad de suportabililate redus din partea consumatorilor.
Încă în insolvenţă, dar în plin proces de reorganizare, Hidroelectrica este un pilon ferm al viitorului mix energetic naţional. Poziţia de lider în producţia de electricitate nu pare ameninţată serios pentru deceniile viitoare. Producţia hidro este eficientă în stabilizarea sistemului. Producţia hidro este amplă în anii hidrologici buni şi semnificativă în anii hidrologici slabi. Producţia hidro este ieftină, cu toată povara costurilor cu apa uzinată. Producţia hidro face bani – 625 de milioane de lei profit în primele cinci luni din 2015 şi planuri de investiţii de 1,3 miliarde de euro până în 2020.
Riscurile ar putea veni din presiunea pusă de reglementator asupra veniturilor – o mare parte din producţie merge în coşul rezervat consumatorilor casnici, la preţurile minime din piaţă. Numărul mare de unităţi distribuite în toată ţara şi vechimea multor dintre agregate impun investiţii considerabile. Pentru finanţarea acestora şi în general pentru administrarea unui gigant cu peste 3.500 de angajaţi este nevoie de un management pe cât de solid, pe atât de flexibil.
Listarea companiei la bursă este unul dintre obiectivele menţinute de autorităţi, noul termen avansat de ministrul Energiei fiind anul 2017, cu condiţia ieşirii din insolvenţă în 2016. Spre deosebire de cazul Electrica, atragerea în acţionariat al unor noi parteneri nu are ca scop principal creşterea lichidităţilor – Hidroelectrica anunţa în aprilie că dispune de 200 de milioane de euro în conturi. Miza principală este aici forţarea introducerii unei guvernanţe corporative şi a unei transparenţe pe care doar îndepărtarea influenţei politice le poate promite.
Sprijinul pentru regenerabile scade pe măsură ce tehnologia se maturizează
Regenerabilele sunt considerate resursa viitorului şi au beneficiat de susţinere masivă pentru a intra în mix-ul energetic românesc. Reducerea intempestivă a sprijinului în 2014 a încetinit creşterea sectorului, iar autorităţile par mulţumite cu ponderea electricităţii verzi în structura de producţie. Declaraţiile ministrului Andrei Gerea sugerează că ajutorul public pentru dezvoltarea regenerabilelor ar putea scădea în continuare, odată cu maturizarea tehnologiilor.
Potenţialul marilor parcuri eoliene sau solare pare epuizat în aceste condiţii. Investitorii aşteaptă încă detalii despre modul de implementare a sistemului de feed-in-tariff, care ar putea stimula nu doar micro-producţia pe bază de energie solară şi eoliană, ci şi centralele pe biomasă.
Creşterea producţiei de electricitate verde a coincis cu creşterea exporturilor, în contextul unui consum stagnant pe plan intern. Sunt voci care acuză subvenţionarea de către public a unei producţii care pleacă la export, în beneficiul exclusiv al traderilor. Se ignoră adesea faptul că preţul electricităţii la producător a scăzut în România în urma intrării în piaţă a regenerabilelor, care pun sub presiune toţi producătorii pentru eficientizarea activităţii.
Volatilitatea spectaculoasă a producţiei eoliene este una dintre problemele sistemului energetic, dar şi o potenţială zonă de manifestare a inovaţiei tehnologice şi antreprenoriale. O analiză amănunţită a subvenţiilor pentru regenerabile şi efectele indirecte ale acestora (distorsionarea pieţei de producţie, presiunea pusă pe reţelele de transport, impactul real asupra preţurilor etc) rămâne încă de realizat.
––––––––––––-
Articolul integral poate fi citit în numărul din decembrie 2015 al energynomics.ro Magazine.
Dacă vrei să primești gratuit numărul următor (martie 2016), în format tipărit, scrie-ne la adresa [email protected], pentru a te include în lista de distribuție.
