În 2030 România va avea circa 11-12 GW de capacitate instalată în eolian și solar, în proporții aproximativ egale, estimând și o dublare a capacităților în biomasă și biogaz, spre 0,5 GW, iar centralele 3 și 4 de la Cernavodă să dubleze capacitatea de producție de energie nucleară, afirmă Zsuzsa Bereschi, senior project manager, Horváth & Partners. România are un potențial enorm și numeroase proiecte în pregătire, însă noile investiții au nevoie de înlăturarea barierelor și a lipsei de predictibilitate cât mai repede posibil, susține Zsuzsa Bereschi, în cadrul unui interviu exclusiv oferit Energynomics.
Care sunt noile ținte ale României pentru regenerabile pentru 2030? Care va fi mixtul optim al viitorului?
Există ținte naționale pentru regenerabile, care sunt revizuite acum pentru noua variantă a PNIESC astfel încât să corespundă pachetului legislativ Fit for 55, având în vedere faptul că România a aprobat în 2021 un PNIESC ne-adaptat acestor noi obiective europene. Dacă în PNIESC din 2021 România își definise capacități suplimentare de producție de energie regenerabilă de aproape 7 GW, în principal solar și eolian, pentru a ține pasul cu noile ținte din pachetul Fit for 55, estimăm că PNIESC revizuit va avea ca obiective de capacitate de cel puțin 10 GW putere instalată de energie regenerabilă, doar pentru a reduce amprenta de carbon prin electrificare directă.
Țintele naționale pentru regenerabile sunt derivate din țintele foarte ambițioase definite de diferite instituții ale Uniunii Europene, de exemplu prin Directiva (UE) 2018/2001 privind promovarea energiei din surse regenerabile (RED II) care este în curs de revizuire. Vom avea un RED III și este indicat să modelăm așteptările și țintele naționale conform noilor prevederi. Mai mult de atât, întregul pachet legislativ Fit for 55 și programul REPowerEU vor determina creșterea nevoii de energie regenerabilă, nu doar prin electrificare directă, în industrie, în transporturi etc, ci și prin înlocuirea combustibililor fosili cu soluții alternative, de exemplu combustibili sintetici, care cresc nevoia de energie electrică curată în sistemul național.
Astfel la orizontul anului 2030 cred că vom avea circa 11-12 GW de capacitate instalată în eolian și solar, în proporții aproximativ egale, estimând și o dublare a capacităților în biomasă și biogaz, spre 0,5 GW. Mă aștept ca abia după 2030 să intre în funcțiune capacitățile eoliene offshore. Având în vedere complexitatea proiectelor și costurile tehnologiei, acestea vor trebui să fie niște proiecte strategice naționale. Însă mă aștept ca centralele 3 și 4 de la Cernavodă să dubleze capacitatea de producție de energie nucleară. Cred că mixtul nostru național de energie este un mare avantaj strategic, fiind echilibrat între tehnologii. Vom avea în continuare aproximativ un sfert din capacitate pe hidrocentrale, dar cărbunele și lignitul vor fi înlocuite cu gaz și regenerabile, respectiv energie nucleară. Vestea bună este că prin centralele pe gaz și hidrocentrale vom putea echilibra producția de energie regenerabilă din surse intermitente, și anume solar și eolian.
Ce va aduce nou Directiva pentru Regenerabile în industrie și transporturi?
RED II revizuit, sau cum deja îl denumim RED III, impune ținte foarte ambițioase, și anume la nivel înalt pornește de la un consum de energie din surse regenerabile de cel puțin 32% până în anul 2030 și o pondere a combustibililor din surse regenerabile de origine nebiologică (RFNBO – Renewable Fuels of Non-Biological Origin) în energia consumată în sectorul transporturilor de minim 2,6% în propunerea Comisiei Europene, sau 5,7% în varianta propusă de Parlamentul European.
Acest lucru înseamnă că în industrie combustibilii fosili trebuie înlocuiți cu surse regenerabile. Va depinde de natura fiecărei industrii și de tehnologiile disponibile cum se poate realiza acest lucru. Unde se poate electrifica, se vor căuta sursele de energie electrică regenerabilă, acolo unde electrificarea este un proces mai dificil, se urmărește de exemplu înlocuirea parțială a gazului metan cu hidrogen, respectiv gaze sintetice sau de origine biogenă. Concret, industria chimică și petrochimică, industria de îngrășăminte chimice vor trebui să înlocuiască hidrogenul din surse fosile cu hidrogen regenerabil, produs prin electroliza apei, cu un consum de energie regenerabilă. Industria siderurgică trebuie să treacă printr-o transformare la fel de profundă, pentru înlocuirea gazului metan cu hidrogen în procesele de producție. În general procesele industriale la temperaturi înalte vor trebui să reducă amprenta de carbon, iar acest lucru se poate realiza prin amestecul hidrogenului în gazul metan.
În sectorul transporturilor transformările sunt la fel de complexe. Pe de o parte vom asista la electrificarea unor mijloace de transport, iar pentru altele, unde aceasta nu este o soluție eficientă, se va trece la utilizarea motoarelor cu propulsie de hidrogen (Hydrogen mobility). Tehnologiile pe bază de hidrogen vor fi adoptate la început cu precădere în transporturile grele (Heavy-duty), în transportul feroviar unde electrificarea este nefezabilă și în transportul public comun. Pe termen lung, însă, hidrogenul va fi o componentă de bază pentru combustibili sintetici, dar la fel va fi materie primă și pentru industria chimică „verde”.
Rafinăriile își vor alege în funcție de strategiile individuale mixtul de tehnologii necesare pentru a atinge țintele de combustibili curați, cu emisii scăzute, și există deja proiecte semnificative de producție a biocombustibililor. Din punctul meu de vedere, cantitățile de biocombustibili nu vor putea acoperi consumul actual, respectiv consumul preconizat pe viitor, de aceea este nevoie de utilizarea combustibililor de origine nebiologică, dar din surse regenerabile.
Ce ar trebui să facem pentru a dezvolta în România proiecte de hidrogen?
În primul rând România trebuie să își definească prioritățile strategice în contextul european și internațional, să își stabilească rolul urmărit în economia hidrogenului. Noi lucrăm împreună cu Ministerul Energiei la o strategie națională a hidrogenului, și a fost depus în Parlament primul proiect de lege pentru integrarea hidrogenului din surse regenerabile și cu emisii scăzute de carbon în sectoarele industriei și transporturilor. Este însă foarte important, iar reprezentanții ministerului și-au exprimat acest obiectiv, ca strategia să fie foarte bine ancorată în realitatea economică românească, să găsească un echilibru optim între ambițiile de reducere a amprentei de carbon, costurile care sunt asociate acestor procese de transformare și utilizarea eficientă a bazei de active din economia noastră. Deoarece populația va suporta atât efectul nociv al poluării, cât și costurile trecerii la o economie curată, noi trebuie să urmărim valorificarea la maxim a resurselor naționale, gaz natural, rafinării, fabrici de îngrășăminte, industrie siderurgică, industrie chimică etc. cu costuri minime pe termen lung.
Proiectele de hidrogen se vor dezvolta în România, nu am nicio îndoială, dar trebuie să ne gândim la ce fel de avantaje strategice avem față de alte țări, de exemplu potențial de producție de energie regenerabilă la costuri relativ reduse la nivel european, acces la transport maritim și fluvial, platforme industriale etc. și cum putem să le maximizăm. Nu vrem să devenim doar un producător de energie electrică ieftină, care să fie exportată pentru electroliză și producția de hidrogen, nu vrem să producem doar hidrogen curat, ci vrem să creăm valoare adăugată cu aceste resurse energetice, de exemplu produse chimice cu emisii scăzute, oțel verde, materiale de construcții verzi etc.
Odată cu strategia, va exista și un plan de acțiune pentru implementarea ei, iar instituțiile în a căror responsabilitate intră coordonarea realizării acțiunilor trebuie să se asigure că există un cadru de reglementare adecvat, surse de finanțare și un plan de monitorizare. De asemenea, este foarte important ca să existe un dialog constructiv între autoritățile publice responsabile cu implementarea și mediul privat, fiindcă până la urmă depinde de implicarea acestuia din urmă, ca efectele pozitive ale unei strategii să fie resimțite în economie.
Care sunt principalele bariere în calea dezvoltării proiectelor verzi, inclusiv mari, dar și ale prosumatorilor în România? Ce se poate face?
Prima și cea mai stringentă problemă semnalată de un număr de investitori cu o bună reputație și portofolii de proiecte mari, realizate și care funcționează cu succes, ar fi lipsa unei predictibilități pe termen lung a prețurilor și reglementărilor, care să le permită să își facă planuri de afaceri credibile pe termen lung. În condițiile în care creditarea se scumpește, condițiile de finanțare devin tot mai dificile fiindcă există o recesiune, întreținută, chiar exacerbată de criza energetică. Dacă țara noastră nu poate arăta condiții stabile, cu riscuri relativ reduse pentru investiții, înseamnă că aceste proiecte vor fi orientate spre alte țări, ceea ce în timp va duce la înrăutățirea și adâncirea crizei energetice. Nu cred că este benefic pe termen lung pentru mediul economic să ne bazăm doar pe investitori care acceptă un grad de risc mai mare, fiindcă în ultimă instanță costurile sunt suportate de populație.
A doua problemă, care este întâlnită la fel de frecvent de micii și marii investitori în proiecte regenerabile, respectiv prosumatori, se referă la faptul că lansarea cu întârziere a programelor de investiții verzi, față de alte țări, înseamnă întârzieri în lanțul de aprovizionare cu echipamente și materiale. Odată cu lansarea Pactului Verde European, dar și a angajamentelor similare de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivel internațional, țările care și-au făcut strategiile de investiții rapid au reușit să își asigure lanțul de aprovizionare și specialiști în proiectare și construcții. Cei care intră mai târziu în această fază de investiții deja găsesc blocaje la furnizori, de exemplu, de componente de panouri solare și turbine eoliene, găsesc specialiștii proiectanți și constructori ocupați. Desigur că și primele țări care și-au făcut strategiile naționale trebuie să și le revizuiască și adapteze condițiilor curente, acestea au avantajul acelui first mover. Din ce vedem, acest lucru se întâmplă și în România: până când investitorii așteaptă lansarea programelor și apelurilor de finanțare, prețurile energiei, precum și cererea pentru echipamente și materiale.
Nu în ultimul rând, cred că trebuie să existe niște măsuri concertate, care să permită rețelelor să absoarbă energia produsă variabil (eolian și solar), prosumatorilor să își valorifice în mod eficient producția prin evacuare în rețele și adaptarea piețelor de energie la noile fenomene, cum ar fi comunitățile de energie, generarea distribuită, agregarea producției sau consumului, stocarea energiei, actorilor noi de tipul Utility in a Box etc.
_____________________________________________
Interviul a apărut inițial în numărul din martie 2023 al Energynomics Magazine.
Dacă vrei să primești prin curier revista Energynomics, în format tipărit sau electronic, scrie-ne la adresa office [at] energynomics.ro, pentru a te include în lista de distribuție. Toate numerele anterioare sunt accesibile AICI, în format electronic.