Sectorul serviciului public de alimentare cu energie termică este de multe ori un subiect cald de discuție în România. Se vorbește frecvent despre dificultățile financiare prin care trec entitățile active în domeniu și despre restructurare în vederea creșterii eficienței. Între timp, infrastructura relevantă devine și mai veche, iar numărul consumatorilor branșați la sistem se reduce și mai mult.
Această realitate coexistă, paradoxal, cu interesul unor entități private de a investi în sector. Din păcate, puține dintre acestea ajung să își implementeze cu succes planurile. Dincolo de considerente economice și tehnice, din experiența noastră, lipsa unei legislații clare, coerente și armonizate cu nevoile reale și actuale ale sectorului contribuie determinant la limitarea investițiilor în sector.
Cadrul legislativ relevant pentru serviciile de utilități publice în general (în principal Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilități publice) și pentru serviciile de alimentare cu energie termică în special (în principal Legea nr. 325/2006 privind serviciul public de alimentare cu energie termică) nu a mai fost împrospătat și revizuit substanțial de aproximativ 10 ani. Numeroase prevederi pleacă de la ipoteze ce nu mai corespund total realităților momentului ori sunt pur și simplu neclare sau necorelate, ceea ce face implementarea lor în practică foarte dificilă, dacă nu imposibilă.
Cu titlu de exemplu, sistemul de alimentare centralizată cu energie termică (SACET) este privit ca un sistem integrat și compact, ce include componentele de producere, transport, distribuție și furnizare a energiei termice a căror administrare este, ca regulă, asigurată de către o singură entitate juridică. Deși posibilitatea delegării separate a componentelor serviciului pare a fi admisă ca principiu, cadrul legislativ nu este adaptat cu adevărat aceastui scenariu.
Mai mult, legislația existentă pare centrată pe operarea SACET în forma existentă cu eventuale modernizări și retehnologizări, nesusținând cu adevărat implementarea proiectelor noi, de tip greenfield, și integrarea acestora cu sistemele existente. Acest fapt blochează investiții substanțiale în sector, în special în zona producției de energie termică. Este astfel neclar pe ce baze o centrală nouă poate fi dezvoltată, mai ales în situația în care dezvoltatorul nu își asumă integral preluarea serviciului de alimentare cu energie termică și operarea SACET.
Situația se complică și mai mult dacă, spre exemplu, într-o anumită localitate există deja capacități de producție vechi, dar încă funcționale. Deși o capacitate de producție nouă poate fi mult mai eficientă atât din punct de vedere tehnic, cât și economic, implementarea unei structuri funcționale într-o astfel de situație ridică atât de multe incertitudini din punct de vedere legal, încât poate fi descurajantă.
În același timp, reglementarea procedurilor de delegare a gestiunii serviciului de alimentare centralizată nu a fost nici ea actualizată și corelată cu arii care între timp au mai evoluat, cum ar fi legislația specifică privind concesiunile. Unele dinte cerințele pentru participarea la proceduri (e.g. deținerea unor licențe acordate de către ANRSC) par a limita concurența și accesul unui număr cât mai mare de entități la procedură. În general, procedurile de delegare a gestiunii serviciului de alimentare centralizată cu energie termică sunt împovărătoare, neclare și aplicate neunitar la nivelul unităților administrativ teritoriale.
Faptul că în anumite situații mai multe autorități de reglementare au putere de decizie în legatură cu diverse aspecte sau segmente ale furnizării serviciului (e.g. ANRSC ca regulă, dar și ANRE pentru proiectele de producție a energiei termice în cogenerare) contribuie la crearea unor situații cu un grad mai mare de imprevizibilitate și la unele necorelări de practică.
Numeroase semne de întrebare
Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât numeroși potențiali investitori au în vedere planuri de afaceri care implică finanțări bancare. Pentru băncile finanțatoare, numeroasele semne de întrebare ridicate de un cadru legislativ neclar, necorelat și în general neactualizat înseamnă fie o decizie negativă privind finanțarea, fie o ocazie pentru a înăspri condițiile de creditare.
Printre aspectele la care sponsorii și finanțatorii proiectelor se vor uita cu întâietate se numără prețurile/tarifele ce vor putea fi aplicate pentru a recupera investiția, precum și posibilitatea de a accesa anumite scheme de sprijin în scopul creșterii certitudinii veniturilor încasate într-o activitate foarte expusă riscului de neplată din partea consumatorilor. Din păcate, nici în această privință prevederile legale nu creează confortul necesar.
Spre exemplu, prevederile Legii 325/2006 referitoare la serviciul public de alimentare cu energie termică privind regulile necesare stabilirii prețurilor aplicabile de către producătorii de energie termică sunt neclare și deschid posibilitatea mai multor interpretări (e.g. este neclar dacă și în ce circumstanțe în contractele de delegare a gestiunii serviciului se pot stabili prețuri care să deroge de la cele aprobate de ANRE/ANRSC).
Regulile nu sunt așadar capabile să asigure predictibilitatea pe termen lung, atât de necesară angajării investițiilor în acest domeniu. Mai mult, faptul că pentru producătorii în centrale în cogenerare prețul de producție trebuie aprobat anual de către ANRE contribuie la dificultăți în pregătirea unor planuri de afaceri pe termen lung, construite pe baze previzibile.
––––––––––––-
Articolul integral poate fi citit în numărul din decembrie 2015 al energynomics.ro Magazine.
Dacă vrei să primești gratuit numărul următor (martie 2016), în format tipărit, scrie-ne la adresa [email protected], pentru a te include în lista de distribuție.
