Proiectul de la Tarnița datează din anii 1930 și a fost rescris conform tehnologiilor de la mijlocul anilor 1970 de către ingineri extrem de capabili. Atunci s-a ajuns la concluzia că un astfel de proiect ar avea nevoie de circa șapte ani pentru a fi construit. Invocat de aproape fiecare ministru în ultimele decenii, proiectul și-a găsit locul și în discursul de învestire a noului șef de la Ministerul Energiei, care a amintit hidrocentrala cu acumulare prin pompaj de la Tarnița între marile obiective de investiții din sectorul energetic.
Necesitatea construcției unor proiecte de stocare a energiei este argumentată prin faptul că ele ar reduce din volatilitatea ofertei și, posibil, a prețurilor din piața OPCOM. În timp ce unii specialiști încă văd centrala de hidropompaj de la Tarnița ca o soluție optimă pentru stocare, alții susțin că piața globală a energiei electrice trece printr-o perioadă de tranziție către o etapă cu emisii scăzute de carbon, iar tehnologiile pe bază de acumulatori aplicabile la nivelul rețelei electrice oferă alternative fiabile la centralele electrice tradiționale pentru acoperirea consumului de vârf, dar și la proiectele de stocare hidroelectrică prin pompare.
”Viziunea strategiei energetice este de a crește sectorul energetic în termeni de sustenabilitate. Iar creșterea sectorului energetic înseamnă construirea de noi capacități și modernizarea capacităților existente în ceea ce privește producția, transportul și distribuția energiei. Înseamnă, de asemenea, încurajarea și creșterea consumului intern în ceea ce privește eficiența energetică și, nu în ultimul rând, exportul de energie electrică”, a declarat ministrul Anton.
Esențial pentru serviciile de sistem
În Statele Unite ale Americii există deja capacități instalate de stocare a energiei de peste 1.000 MWh, iar în 2018 se estimează dublarea acestui volum. În România, investițiile în stocare sunt cvasiinexistente, spun specialiștii. ”Deocamdată, nu ne îndreptăm nicăieri. România nu are o abordare unitară la nivel de politică sectorială care să încurajeze proiectele de stocare. Așa că există doar proiectele pilot, punctuale, total insuficiente când luăm în calcul capacitatea disponibilă,” susține Ovidiu Demetrescu, fost director al companiei de proiect pentru Hidro Tarnița.
Două sunt soluțiile preferate și mai avansate pe plan mondial: proiectele hidro cu acumulare prin pompaj și proiectele cu baterii. ”Pe partea de energie termică există soluții tehnologice de stocare cu pierderi foarte mici de căldură, la intervale de 24 de ore, în rezervoare de mare capacitate. Există două mari avantaje: sunt optimizate ciclurile de funcționare a instalațiilor existente și apoi sunt nivelate diferențele foarte mari de prețuri dintre peak și off peak (vârf și gol de sarcină). Astfel, pe termen scurt și mediu scade volatilitatea exagerată de pe piețele energetice. E un mare păcat că la acest moment nu înțelegem să prioritizăm astfel de proiecte”, a mai spus Demetrescu.
“Toate tehnologiile de stocare trebuie analizate și studiate de cercetători! Din cele circa opt tehnologii, cel puțin trei trebuie folosite în România, fiecare dintre ele avându-și locul și rolul ei pe curba de sarcină”, susține Călin Vilt, consilier științific în cadrul CNR-CME. Vilt consideră că ”proiectul Tarnița este un «must do» (de absolută necesitate), fiind nevoie de el pentru servicii de sistem la dispoziția DEN (Dispecerul Energetic Național). Bateriile sunt și ele necesare în cadrul conceptului de micro-grid”, mai spune Vilt.
Tarnița este răspunsul la noile realități energetice
Foarte multă lume justifică acest proiect ca un auxiliar pentru cel al reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă. Ideea era valabilă acum 30 de ani, spune Ovidiu Demetrescu. ”Astăzi, un astfel de proiect de stocaj este mult mai necesar ca o contrapondere la capacitatea instalată în România în parcuri eoliene și fotovoltaice. O contrapondere corectă, undeva pe la 1.000 MW, adică o cincime din aceste centrale cu funcționare intermitentă, ar fi cât de cât rezonabilă pentru o funcționare în parametri mult mai buni a sistemului electroenergetic”, spune Demetrescu.
La rândul său, fostul șef al Oficiului pentru Privatizări al statului (OPSPI), Gabriel Dumitrașcu, susține că deși de peste 30 de ani construcția centralei de acumulare prin pompaj de la Tarnița este considerată o investiție esențială pentru optimizarea regimurilor de funcționare a sistemului energetic național (SEN) și o prioritate a sistemului electroenergetic național, ”epopeea acestui proiect este o sinteză a neputinței administrative a României, care, chiar dacă în principiu are tot ce-i trebuie, nu găsește formatul practic și eficient de realizare a marilor proiecte complexe, cu impact major în economie”.
Or, după integrarea parcurilor eoliene în sistemul electroenergetic național și înțelegerea practică a dezechilibrelor produse de sursele impredictibile, în perspectiva creșterii capacităților nucleare instalate – care vor determina o rigidizare a sistemului, și din perspectiva cuplării efective a pieței de energie a României la piață regională – proiectul centralei de acumulare prin pompaj de la Tarnița este unul din răspunsurile de adecvare la noile realități.
”Cum realitățile s-au schimbat față de acum 10 ani, când a fost făcută ultima revizuire a studiului de fezabilitate, ar trebui revizuite soluțiile de echipare care să includă două agregate cu turație variabilă, să fie actualizat cadrul legal și de reglementare, să fie integrat economic în modelul funcțional de piață consumatorul dispecerizabil tip centrală de acumulare prin pompaj și, nu în ultimul rând, să fie reluate discuțiile cu țările din regiune și să fie realizate înțelegeri comerciale cu acestea, care să ofere o mai mare soliditate și predictibilitate a fluxurilor de capital”, propune Dumitrașcu.
”Odată îndeplinite aceste precondiții, ar crește bancabilitatea proiectului și s-ar consolida capacitățile României de a găsi cel mai eficient montaj pentru realizarea unui obiectiv ce ar determina creșterea securității energetice. În egală măsură, mă aștept ca proiectul centralei de acumulare prin pompaj din Dobrogea, de la Măcin, să fie reconsiderat și activat”, a mai spus fostul șef al OPSPI.
Pe de altă parte, fostul ministru al Energiei Victor Grigorescu crede că există alternative mai convenabile, pe partea de stocare, decât centrala de la Tarnița.
”Tarnița este un proiect generos, pe care îl vehiculăm de câteva zeci de ani, fără să fi găsit un investitor dispus să plătească costul de un miliard de euro. Singurii care au avut de câștigat până acum sunt cei care au făcut studiile de fezabilitate și cei care au încasat salarii în compania de proiect. Strategia energetică din 2016 a arătat că Tarnița este scumpă și că există alternative mai convenabile pentru România în acest moment”, apreciază Grigorescu.
Fără cadru de reglementare nu poți atrage parteneri
România nu a fost în stare să contribuie nici măcar cu 1% din proiect – asta nu e o dovadă de dedicare din partea statului, observă Ovidiu Demetrescu, adăugând că numai partea de studii și pregătire costă undeva între 1 și 3%. “Ca să atragi parteneri și să ai discuții pertinente, trebuie să contribui cu măcar 10%”, consideră Demetrescu. Dincolo de finanțare, mai e nevoie de inițiative de promovare sectorială și de punere la punct a cadrului de reglementare pentru stocare.
_____________________________________________
Interviul a apărut iniţial în numărul din martie 2018 al energynomics.ro Magazine.
Dacă vrei să primești prin curier acest număr (martie 2018), în format tipărit, scrie-ne la adresa office [at] energynomics.ro, pentru a te include în lista de distribuție. Toate numerele anterioare sunt accesibile AICI, în format electronic.