Radu Dudău

În funcție de evoluția situației din Ucraina, o eventuală decizie politică a UE de înăsprire drastică a sancțiunilor economice impuse Kremlinului ar putea forța declanșarea unui proces amplu de substituție a gazelor rusești în Europa.

La 1 ianuarie 2006, Rusia oprea livrările de gaze naturale transportate peste teritoriul ucrainean către UE. Întreruperea a ținut trei zile și a fost cauzată de o dispută con­tractuală cu substrat po­li­tic, privind mărimea fac­turii ucrainene la gaze. Te­ma securității energetice și strategiile de diversificare a importurilor de energie câș­tigau brusc în po­pu­la­ri­tate în instituțiile euro­pe­ne.

Trei ani mai târziu, în ia­nuarie 2009, disputa s-a re­produs aproape întocmai, cu deosebirea că întreruperea a ținut nu mai puțin de 15 zile. Au fost afectate mai ales țările Europei de Est, de­pendente aproape total de livrările Gaz­prom. Din nou alertate, Comisia Eu­ro­peană (CE) și guvernele naționale au ac­celerat planurile strategice de diversificare a surselor externe (precum Coridorul Su­dic de Gaz), iar tema solidarității ener­ge­tice a devenit un loc comun.

Totuși, între 2010 și 2011 avea să fie construit gazoductul Nord Stream (legând Rusia direct de Germania prin Marea Baltică), iar între 2008 și 2010 Gazprom a în­cheiat acorduri privind construcția con­ductei South Stream (prin Marea Neagră și Europa de Sud-Est) cu guvernele bul­gar, sârb, ungar, grec, sloven, croat și aus­triac. Astfel, în ciuda planurilor strategice comunitare, politica energetică externă a UE rămânea una a priorităților naționale. Pe piețele est-europene, supuse mo­no­po­lului Gazprom, prețurile importurilor de gaze sunt sensibil mai mari decât în Eu­ropa de Vest, în corelație cu gradul de dependență de gazele rusești.

Pe 2 mai 2014, ministrul rus al Energiei, Ale­xander Novak, a dat guvernului de la Kiev un ultimatum privind preplata până la 31 mai a facturii la gaze, pe lângă achi­tarea datoriei pentru livrările deja efec­tuate (datorie cifrată de Moscova la 3,5 miliarde de dolari, dar pe care Kievul nu pare să o recunoască). Reamintim că în decembrie 2013 Gazprom oferise Ucrainei lui Viktor Ianukovici un discount ce co­bo­râse prețul la 268 miliarde de dolari/1000 m.c. După instalarea noilor autorități la Kiev, Moscova a decis eliminarea reducerii pe motiv de neplată și majorarea prețului la 480 miliarde de dolari/1000 m.c. – unul dintre cele mai mari din Europa. Mai mult, Gazprom a anunțat că noile livrările în Ucraina se vor face numai pe bază de pla­tă anticipată. Guvernul ucrainean nu e nici capabil, nici dornic să achite această notă de plată, intenționând să conteste noul preț la curtea de arbitraj de pe lângă Ca­mera de Comerț din Stockholm.

În aceste condiții, probabilitatea unui al treilea „război al gazelor“ este mare, fiind potențată de escaladarea confruntărilor militare în Ucraina. Dar este UE mai pregătită în 2014 să facă față unei întreruperi a livrărilor de gaze decât în 2009 sau 2006?

Vulnerabilitate diminuată a UE

În 2013, 52% din exporturile rusești de gaz către UE și Turcia au tranzitat teritoriul ucrainean. Față de 2008, când pro­porția era de 95%, scăderea e sem­ni­fi­ca­tivă, datorându-se capacității crescute a Rusiei de a utiliza gazoducte ocolitoare: Nord Stream, Blue Stream (ce conectează Rusia direct cu Turcia prin Marea Neagră) și Yamal-Europe (ce tra­ver­sează Belarus și Polonia).

Gazele rusești nu reprezintă decât 6% din mixul ener­getic european (adică din totalul combustibililor utilizați): gazele naturale cons­tituie 25% din mixul energetic al UE, iar cele din Rusia reprezintă circa 25% din această cantitate. În plus, livrările Gazprom au scăzut de la 39% din totalul importurilor UE în 2009 la 36% în 2012, deși de­pen­dența de importuri energetice a Europei a crescut în acest interval.

Trebuie însă remarcat că exporturile de gaze rusești în UE au atins în 2013 nivelul re­cord de 162 miliarde de metri cubi (mmc), după o scădere la 150 mmc în 2011 și 138 mmc în 2012. Creșterea de volum ține de dis­count-urile făcute de Gazprom clien­ți­lor europeni sub presiunea concurenței din partea piețelor spot. Astfel, prețul ofe­rit de Gazprom a coborât cu circa 30% sub cel al gazului natural lichefiat (GNL). Într-adevăr, 2013 a marcat și un mi­ni­mum al importurilor de GNL în UE – 46,5 mmc față de 88 mmc în 2011. Aceste date arată că UE are o importantă rezervă de ca­pa­citate de import prin terminale de GNL.

Impactul unui eventual nou conflict al gazelor ruso-ucrainean poate fi diminuat și prin creșterea gradului de utilizare a ga­zoductelor ocolitoare; de exemplu, Nord Stream e folosit în prezent doar la ju­mă­tate de capacitate, iar Turcia tocmai a con­venit cu Rusia mărirea capacității con­duc­tei Blue Stream.

Dar ecuația europeană de securitate ener­getică include acum și Ucraina, în con­dițiile în care Kievul importă deja circa 2 mmc/an de gaze rusești din Germania, prin Polonia și Ungaria. O cantitate mult mai însemnată, de 10-20 mmc/an, ar pu­tea fi importată prin Slovacia, dacă ope­ratorul slovac de sistem, Eustream, ar ac­cepta instalarea tehnicii necesare pentru „flu­xul invers“ prin sistemul său de tran­zit. După mai bine de un an de insistențe ale Ucrainei, Eustream a încheiat la sfâr­șitul lunii aprilie un acord cu Ukrtransgas privind utilizarea în flux invers a unei conducte secundare de capacitate redusă, care nu poate îmbunătăți substanțial se­curitatea energetică ucraineană. Motivul ezitării Bratislavei ține de opoziția Gaz­prom față de această inițiativă și de teama Slovaciei, care importă din Rusia 60% din necesarul de gaze, de a nu suferi majorări de preț.

În orice caz, UE este astăzi mai bine pre­gătită decât în cazul precedentelor „războaie ale gazelor“ să gestioneze o situație de criză: interconectările dintre rețelele de transport de gaze naturale ale statelor mem­bre au fost extinse (deși sunt încă in­suficiente), iar stocurile ajung pentru mai multe luni de consum.

Viziunea unei uniuni energetice

Pentru întărirea capacității de negociere a UE în fața Gazprom, premierul polonez Donald Tusk a avansat recent propunerea unei „uniuni energetice“ a țărilor eu­ro­pene, după ce mai mulți oficiali europeni se pronunțaseră în favoarea integrării adân­cite a sectorului energetic. Prezentată în Financial Times pe 21 aprilie, viziunea lui Tusk include două elemente definitorii:

a) Crearea unui organism european care să negocieze achiziționarea importurilor de gaze naturale la un preț unic pentru întreaga UE, după modelul Euratom (prin care țările UE deținătoare de reactoare nucleare importă uraniu în mod colectiv). Un astfel de mecanism comun ar urma să se realizeze în pași succesivi: mai întâi, clau­zele secrete anticoncurențiale trebuie eliminate din contractele bilaterale; va fi apoi utilizat un model unic de contract pentru toate noile achiziții; în fine, CE va fi implicată în negocierea tuturor con­trac­telor.
b) Utilizarea sustenabilă de către statele membre a rezervelor naționale de combustibili fosili, inclusiv cărbune și gaze de șist.

Cel dintâi element al propunerii este cel novator. Fără îndoială, succesul strategiei divide et impera aplicată de Gazprom în UE se bazează în bună măsură pe existența unor clauze secrete în contractele pe ter­men lung, adesea cu caracter politic și anticoncurențial, pe baza cărora im­por­tatori din unele țări obțin prețuri mai bu­ne decât cei din alte țări, cu efectul frag­mentării piețelor. Eliminarea acestor clau­ze e un pas necesar către liberalizarea și in­tegrarea piețelor europene de gaze na­turale.

Dar aici apar și limitele analogiei cu Eu­ra­tom: e improbabil ca țările ce beneficiază de prețuri ale gazelor rusești sub media europeană să accepte o negociere colectivă al cărei rezultat garantat este un preț mai mare. De asemenea, trebuie lămurit în acest model locul pe care îl au piețele spot, cu tranzacționare imediată, piețe care în ul­timii ani au avut un rol cheie în limitarea prețului gazelor naturale în UE.

Forța centrifugă a politicilor energetice naționale și corporatiste

Slovacia ezită să ia măsuri ferme de sus­ținere energetică a Ucrainei; teama de re­torsiunile Moscovei prevalează față de per­cepția de solidaritate din partea Bru­xel­les­ului. Bulgaria a adoptat o poziție fer­mă pro-South Stream, în condițiile în ca­re atât Parlamentul European, cât și CE con­sideră inoportună continuarea ne­go­cie­ri­lor politice cu Moscova privind rea­li­zarea acestui proiect pe teritoriul UE. De­sigur, construcția conductei în Europa – proiect care a căpătat o nouă urgență pen­tru Mos­cova – nu poate fi împiedicată, dar func­ționarea sa va trebui să se con­formeze normelor de liberalizare ale celui de-al Trei­lea Pachet Energetic (ownership un­bun­dling și third-party access).

Dar nu doar Bulgaria (care este, totuși, într-o situație dificilă de securitate ener­getică pe termen mediu) e un suporter vocal al South Stream, ci și Austria. Pe 29 aprilie, Gazprom și OMV au semnat un acord de intenție privind implementarea proiectului în Austria și participarea Gazprom la Hub-ul Central-European de Gaz de la Baumgarten.

Într-adevăr, principalul lobby pentru „normalizarea“ relațiilor cu Rusia vine din­spre companiile energetice implicate în contracte bilaterale sau în joint ven­tures cu Gazprom, precum și dinspre con­cernele vest-europene ce exportă produse industriale piața rusă. Cu toate acestea, în funcție de evoluția situației din Ucraina, o eventuală decizie politică a UE de înăs­prire drastică a sancțiunilor economice im­puse Kremlinului, cu limitarea severă a relațiilor energetice UE-Rusia, ar putea for­ța declanșarea unui proces amplu de substituție a gazelor rusești în Europa.

a
Radu Dudău este conferențiar la Universitatea din București și director al Energy Policy Group.
Material apărut inițial pe site-ul Revistei 22