Ministerul Energiei a făcut public un studiu privind CfD pentru finanțarea investițiilor în sectorul energetic, studiu efectuat cu sprijinul consultanților specializați Marsh Europe, NERA Economic Consulting și casa de avocatură internațională CMS Cameron McKenna Nabarro Olswang LLP SCP. Proiectul vorbește despre subvenții pentru regenerabile în intervalul 2019-2030 pentru instalații eoliene terestre de 1,3GW și 1.050 MW pentru capacități fotovoltaice (noile capacități eoliene si fotovoltaice la care face referire și proiectul Strategiei Energetice 2019-2030), alături de cele ce vor conduce la creșterea capacității hidro de la 6.741 MW, în 2018, la 7.490 MW în 2030. În premieră, sunt menționate ca proiecte ce pot beneficia de acest mecanism reactoarele nucleare 3 și 4 de la Cernavodă. Este amintită, de asemenea, și o nouă capacitate pe bază de lignit, în care instalațiile vor trebui să fie prevăzute cu echipamente pentru captarea și stocarea dioxidului de carbon (CSC), dar și pentru captarea și utilizarea acestuia (CUC).
Studiul ministerului Energiei vine în contextul în care nevoia unor noi capacități de generare a electricității este tot mai evidentă în România, iar direcțiile europene lasă deschisă calea pentru o pondere din ce în ce mai mare pentru energia verde.
Avocații CMS România, Varinia Radu și Ramona Dulamea, care au contribuit la acest studiu, au adus următoarele precizări cu privire la acest sistem de sprijin.
„Cele mai întâlnite două tipuri de sisteme de subvenții sunt feed-in tariff și sistemul de certificate verzi. Acestea au propus soluții diferite de gestionare și asumare a riscurilor investiționale. Astfel, în cazul feed-in tariff-ului producătorul primește un venit garantat, riscul fiind foarte mic, dar sistemul nu stimulează o activitate susținută în piață sau pentru identificarea de clienți, afectându-se astfel competitivitatea. Nu puține au fost cazurile când producătorul a fost compensat în exces pentru producția realizată.
În formula cu certificate verzi, producătorul își asumă o expunere la risc mai mare pentru că este condiționat de perfectarea de înțelegeri pentru vânzarea energiei produse, dar și a certificatelor verzi. Și acest sistem și-a arătat minusurile, și aici au fost situații de compensare în exces, piețele de certificate verzi au colapsat etc.
Așa încât, în ultimii ani a apărut o formulă mixtă, hibridă, Contractele pentru Diferență (CfD) prin care practic, riscul este împărțit între stat și producător.
Contractele pentru diferență reprezintă un sistem de licitații inverse destinate să ofere investitorilor încrederea și certitudinea pe care trebuie să le investească în generarea de energie electrică cu emisii reduse de carbon. CfD funcționează prin stabilirea prețurilor primite pentru generarea redusă de carbon, reducând riscurile cu care se confruntă părțile asigurându-se astfel că tehnologia eligibilă primește pentru energia generată un preț care susține investițiile. CfD reduc, de asemenea, costurile prin stabilirea prețului pe care consumatorii îl plătesc pentru electricitatea din surse cu emisii reduse de carbon.
Acest lucru impune ca producătorii să plătească bani înapoi atunci când prețurile en-gros de energie electrică sunt mai mari decât prețul strike și oferă sprijin financiar acestora atunci când prețurile en-gros de energie electrică sunt mai mici.
În România, implementarea unui astfel de sistem presupune crearea de instrumente, mecanisme și instituții speciale. Una dintre provocările majore o va reprezenta existența obligativității de tranzacționare a energiei produse pe piețele centralizate.”
O construcție inteligentă a mecanismului CfD poate contribui la tranziția României către un mix energetic optim, care să cuprindă mai multe surse de energie curate și regenerabile, ținând cont, în același timp, de caracteristicile locale.
Pingback: Nuclearelectrica – 3 mari proiecte de investiție și surse de finanțare