Tema offshore inflamează spiritele la București. În urmă cu un an, acest subiect nici măcar nu exista în discuțiile publice. Cu toate acestea, exact aceleași companii care zilele acestea trebuie să decidă ce vor face cu investițiile din Marea Neagră făceau explorări costisitoare în Marea Neagră.
„Offshore-ul românesc” a explodat alimentat de un amestec cvasi-nedigerabil de discurs naționalist, fake-news, promisiuni electorale și răspunsuri timide ale investitorilor. Pentru a dezlega acest mix, am apelat la specialiști. Am încercat să aflăm de ce e atât de important acest subiect. Mai exact, cine ar putea fi deranjat dacă s-ar face investițiile în offshore-ul românesc și cine le-ar vrea stopate?
„Federația Rusă, prin faptul că ar fi blocată dezvoltarea unui rival de relevanță regională în sectorul gazelor naturale, într-o zonă în care are și importante interese de control politic” sunt de părere Radu Dudău și Vasile Iuga, Energy Policy Group.
Deputatul Virgil Popescu (PNL) afirmă la rândul său că de câștigat ar avea ”“prietenii” României, Rusia, Ungaria.” Reprezentantul PSD, deputatul Georgian Pop are o viziune asemănătoare: „Cine ar câștiga? Simplu. Actualii furnizori internaționali de gaz natural din zonă. Nu ar avea un concurent în plus și nu s-ar confrunta cu un surplus de gaz în piață.”
Avocatul Laurențiu Pachiu, Pachiu și Asociații: „În primul rând furnizorii externi alternativi (deocamdată unul singur, Gazprom) prin dispariția unui potențial concurent. Apoi, state vecine care rămân integrate prin interconectivități ce permit aprovizionarea din surse alternative (Coridorul Sudic, Coridorul Nord-Sud, Turk Stream) cu potențial real de a deveni acele „gas hubs”, cu beneficii comerciale, investiționale, bugetare și geopolitice semnificative.”
Profesorul Mircea Coșea e la fel de ferm: ” Pe termen scurt și în mod sigur câștigă Rusia. Pe termen lung și puțin probabil poate câștiga și SUA în măsura în care se va reuși preluarea unei părți din exportul rusesc de către gazul de șist american adus lichefiat în Europa.”
Care e contextul ne spune profesorul Mircea Coșea: „Există, paradoxal, o repetare a istoriei în ceea ce privește locul și importanța geopolitică a României. Se pare că retrăim perioada 1940-1944, când România a fost considerată un actor important al conflictului mondial, dar nu pentru potența sa militară, ci energetică. Petrolul românesc a alimentat în proporție de peste 70% mașina de război germană. Actualmente, noul tip de război care s-a declanșat între SUA și Rusia are ca obiect nu cucerirea de ”spațiu vital”, ci cucerirea pe termen lung a supremației economice pe o piață globală. Prin resursa de gaz din Marea Neagră România devine o posibilă ”armă” a partenerului nostru strategic în confruntarea cu Rusia prin concurența pe care gazul românesc o poate face exportului rusesc. Nu știm cu cât va afecta gazul românesc exportul rusesc, dar în mod sigur va diminua puterea politică a Rusiei.”
Deputatul Georgian Pop (PSD) privește problema într-o lumină similară: „Tema e foarte amplă. Regiunea extinsă a Mării Negre este scena unor conflicte înghețate sau, după caz, în desfășurare. Principala evoluție geostrategică a ultimilor ani o reprezintă militarizarea peninsulei Crimeea. In acest context geopolitic, investiția Exxon – OMV ar avea, dacă se va realiza, și o relevanță strategică, pe lângă relevanța economică și energetică. În mod evident, parteneriatul strategic cu SUA ar căpăta noi valențe. Pe lângă dimensiunea de cooperare militară și de intelligence, bilateral recunoscută ca fiind foarte bună, acest proiect va impulsiona cooperarea economică, Exxon fiind exemplul unei mari companii americane care investește în România. Mai mult, localizarea investiției este exact pe frontiera estică a NATO. Apărarea unei țări nu se mai face, în secolul XXI exclusiv prin capacitatea militară (număr de tancuri, avioane, nave de luptă etc). Există investiții cu relevanță strategică, pe lângă relevanța pur economică. Practic, conceptul modern de apărare e mult mai complex comparativ cu secolul trecut. Din punctul de vedere al resurselor energetice, Marea Neagră este considerată de numeroși analiști ca fiind, potențial, o nouă Mare a Nordului. Dezvoltarea sectorului offshore de gaze natura¬le este o oportunitate istorică pentru țara noastră, putând aduce beneficii de securitate energetică, eco¬nomice și sociale.”
Deși de partea cealaltă a baricadei politice, deputatul liberal Virgil Popescu e de acord cu colegul său din Parlament: „Proiectele din Marea Neagră realizate împreuna cu partenerii americani de la Exxon și Black Sea Oil înseamnă mai mult decât exploatarea gazelor din Marea Neagră. Ele înseamnă prezență americană în zonă, protecție americană pentru investițiile americane din România și evident garanții de securitate sporite pentru România. Independența energetică și influența regională sunt un alt câștig pentru țara noastră. Toate aceste lucruri nu le putem cuantifica financiar, așa direct, de aceea cred că noi, decidenții politici, trebuie să ne uităm la toate aceste aspecte atunci când vorbim de proiectele respective.”
Și totuși, viitorul offshore-ului românesc, cel puțin cu actualele companii în compoziție, devine tot mai neclar. Companiile trebuie să decidă în curând dacă vor continua investițiile, iar lucrul acesta îl vor face într-o mare proporție în funcție de legea offshore.
Avocatul Laurențiu Pachiu se bazează pe lunga sa experiență cu marile companii internaționale când avansează pericolele ce ar pândi România în cazul blocării proiectelor din Marea Neagră: „ar fi un semnal deosebit de negativ în ceea ce privește mediul de afaceri/investițional și politic din România (ratingul de țară). Efectele s-ar transpune apoi în cascadă spre alte sectoare economice. În plan politic, puterea de la București (oricare ar fi) s-ar discredita în plan extern, îndeosebi în relația cu partenerul strategic SUA (doi mari operatori din Marea Neagră, Exxon și Carlyle, sunt de origine americană). Deloc de neglijat ar fi și deznodământul unor eventuale litigii declanșate de operatorii petrolieri în temeiul încălcării de către statul român a obligațiilor din contractele de concesiune și mă refer aici la eventuale despăgubiri din bugetul public, ce ar urma să fie suportate, evident, de consumatorul român. Scenariul dorit de unii de a elimina companiile americane din Marea Neagră și de a le înlocui cu operatori români sau cu operatori asiatici (care, evident, ținând cont de anvergura proiectelor, vor fi inevitabil conectați politic și statal) este, ținând cont de complexitatea tehnologică a proiectelor, nerealistă. Desigur, dacă dezideratele economice strategice stabilite pentru România sunt industria IT, agricultura, agroturismul și turismul de entertainment, atunci să le declarăm și să le implementăm ca atare, iar industria petrolieră română cu tradiție de peste un secol să rămână o temă cu care să ne mândrim în manualele de istorie.”
Virgil Popescu, deputat PNL: „Ar fi o catastrofă din punct de vedere reputațional ca aceste investiții să nu fie făcute din vina statului român și a incapacității sale administrative de a lua decizii. Semnalul dat în piață de investitori de talia Exxon Mobil ar fi că România nu este un stat în care să faci investiții, iar potențialii investitori în diferite domenii ne-ar ocoli pentru mult timp.”
Georgian Pop, deputat PSD: „Stoparea proiectelor din Marea Neagră va avea asupra României un impact reputațional negativ. Pe lângă evaluarea avantajelor economice, încrederea este un factor extrem de important în ecuația luării unei decizii de a realiza o mare investiție. Încrederea și percepția favorabilă în stabilitatea, corectitudinea și predictibilitatea mediului în care urmează să se realizeze o mare investiție sunt decisive. Iar dacă acestea dispar, nimic nu mai e posibil. Din această perspectivă, orice viitor investitor va analiza România prin prisma proiectelor de succes. Dacă acestea lipsesc, semnalul va fi unul negativ.”
Profesorul Mircea Coșea trage o concluzie foarte dură: „Stoparea proiectelor de exploatare a gazului din Marea Neagră ar fi un fapt extrem de grav pentru reputația României. O eventuală stopare nu s-ar putea explica altfel decât prin incompetență, corupție în favoarea unei concurențe sau chiar sabotarea economiei și trădare națională. La limită, s-ar putea interpreta și ca pe o poziție pro-rusească la nivel guvernamental sau parlamentar.”
Și totuși, ar putea spune unii cititori, de ce să facem offshore? De ce n-am rămâne cu situația pe care o avem acum, când ne „descurcăm” și nici nu importăm mai mult de 10% din necesar?
Georgian Pop, deputat PSD, răspunde ferm: „Fără investiții în alte perimetre extractive, onshore sau offshore, în următorii ani piața din România va fi dependentă în proporție covârșitoare de importuri. Adică, în loc să ne asigurăm independența vom avea o dependență crescută față de importuri, indiferent de proveniența lor (de la Gazprom sau GNL din SUA etc.).”
„România s-ar confrunta cu vulnerabilități de securitate energetică, cel puțin până în 2030, rezultate din expunerea mărită la crize de întrerupere a livrărilor prin Ucraina, în special pe timp de iarnă. În plus, România ar avea mari costuri de oportunitate, rezultate din nevalorificarea unor resurse unice în regiunea sud-est europeană și din pierderea unor ample efecte de multiplicare în economie.” afirmă Radu Dudău și Vasile Iuga, EPG.
„În cazul în care nu se demarează proiectul offshore din Marea Neagră, dependența de import de gaze a României va crește mai mult urmând să devenim in 5-6 ani importator net dacă nu vom descoperi alte rezerve onshore. De asemenea dependența de gazul rusesc poate induce riscuri de securitate energetică și putem avea chiar costuri mari indirecte cu privire la securitatea națională a României.” spune Virgil Popescu, deputat PNL.
Profesorul Mircea Coșea: „Din punctul meu de vedere, resursa de gaz din Marea Neagră reprezintă cea mai importantă, poate singura, oportunitate pe care România o are pe termen lung de a ieși din marginalizarea în care se află și de a deveni o țară și o economie importantă în plan european. România nu dispune nici acum și nici în perspectivă de alte posibilități pentru a-și îmbunătăți locul și poziția în economia europeană.”
Cireașa de pe tort, deși aici e mai degrabă colivă, o pune avocatul Laurențiu Pachiu, care atrage atenția asupra unui pericol cel puțin la fel de mare: „Momentan, atenția este concentrată pe disputa privind resursele gazeifere din Marea Neagră, însă este complet neglijată situația explorării, exploatării și dezvoltării resurselor onshore, supuse unui grad ridicat de epuizare (10% pe an) și unei nerentabilități progresive. Și în acest sector ne confruntăm cu paralizie legislativă, instituțională și investițională. De aproape 10 ani o serie de măsuri legislative destinate să faciliteze dezvoltarea acestui sector sunt pierdute pe circuitul legislativ. Abordarea industriei petroliere aproape strict din perspectiva unei surse rentiere pentru statul român nu este demnă de secolul XXI.”
România importă, în prezent, doar 10% din necesarul de gaze, având șanse să atingă, dacă investește acum, autosuficiența pe piața gazelor naturale. Deocamdată, timpul trece degeaba, iar rezervele actuale îmbătrânesc și devin tot mai puțin performante. În 10-12 ani, fără să investească masiv în exploatări noi, așa cum sunt și cele din Marea Neagră, România rămâne fără gaz. Astfel, nevoia și dependența de importuri vor fi aproape totale. E atât de simplu: la București, în aceste zile, decidenții politici pecetluiesc soarta României și direcția pe care o vom alege: EST sau VEST.