Întrucât acest articol este programat să apară chiar înainte de sezonul sărbătorilor, el invită la o reflecție ușor atipică asupra sectorului energetic românesc, deși polemic, în ceea ce privește trăsăturile culturale mai profunde a ceea ce numesc aici „establishmentul energetic” – identificat oarecum cu câteva figuri excesiv de influente, ocupând în general funcții și demnități publice, care în ultimii 10-15 ani au fost decisive în elaborarea legislației, a reglementărilor, în evoluția instituțiilor, politicilor și planificării în industria energetică. Aceste figuri sunt sprijinite, în diverse grade, de numeroși susținători în ministere, agenții de stat, mediul academic (cei mai mulți profesori emeriți), precum și de unii actori din media. Pentru a fi clar, nu este nicio implicație conspiraționistă în această noțiune și nici o prezumție de omnipotență a „establishmentului energetic”, care a eșuat destul de des în intențiile sale.

Pentru început, iată câteva întrebări de oarecare urgență, între multe altele. De ce nu a reușit guvernul să închidă o tranzacție cu privire la principala descoperire de gaze din Marea Neagră, la aproape opt ani de la descoperirea acesteia? De ce România este încă atât de slab interconectată cu rețelele vecinilor, atât în domeniul gazului natural, cât și cel al electricității? De ce guvernul avansează cu liberalizarea piețelor de energie după modelul „un pas înainte, doi pași înapoi”? Cum am ajuns la un deficit evident în generarea de energie, chiar și atunci când curba de sarcină este de doar 7.000-8.000 MW, în timp ce ne lăudăm cu o capacitate instalată de peste 20.000 MW? De ce politicienii noștri continuă să urmărească „elefanții albi” (Tarnița-Lăpuștești, complexul hidroenergetic de la Turnu Măgurele, noua centrală de lignit din Rovinari), ignorând practic dezvoltarea rețelei, digitalizarea, energiile regenerabile, stocarea și eficiența energetică? Și de ce „hub-ul de gaze” românesc este mai mult o visăt
orie decât un proiect realizabil, în ciuda resurselor, istoriei și infrastructurii acestei țării?

În locul obișnuitelor explicații juridice, economice, tehnice sau politice, ofer o formulare personală sub forma a trei stereotipuri culturale și mentale de adâncime, care, cred, s-au devoalat în acțiuni, atitudini, declarații și decizii luate de „establishmentul energetic”.

1. „Nu există o ‚oportunitate istorică’ pentru sectorul energetic românesc. Vor mai fi și alte ocazii.” Acesta este un exemplu de „înțelepciune” pastorală care, presupun, este familiar din numeroasele exemple de nehotărâre, amânare, “răbdare strategică” sau irezoluție manifestă care au provocat moartea – uneori după mii de lovituri, alteori prin dispariție imediată – a proiectelor de investiții importante, a reformelor promițătoare și a adoptării de noi sisteme în domeniul energetic.

Figura de stil trebuie să provină dintr-un sentiment de perenitate al familiarului și dintr-o aparentă mulțumire cu „ceea ce ne-a fost dat deja”, cu puțin entuziasm pentru întreprinderile noi, care se schimbă jocul. Un adagiu caracteristic este clișeul „Grădina Maicii Domnului”, potrivit căruia suntem invidiați de toată lumea, pentru că deținem ceva dorit de toată lumea. Un exemplu ar fi: „Nu este nevoie să vă grăbiți cu privire la gazul din Marea Neagră, acesta va rămâne valoros oricum. Dacă nu acum, într-o zi, partenerul potrivit ne va plăti pentru valoarea sa adevărată – sau chiar mai bine, îl vom extrage singuri”.

Se înțelege de la sine că o astfel de viziune anistorică asupra resurselor naturale nu ține seama de dinamica în accelerare din tranziția energetică continuă, de constrângerile de timp ale politicilor climatice actuale și de costurile masive de oportunitate pe care le suportăm din pricina pasivității și a reputației proaste pe care o avem ca destinație de investiții.

2. „Trebuie să păstrăm pentru noi bogăția resurselor naturale pe care le deținem.” Acest lucru ilustrează o consecventă orientare spre interior practicată de stat în sectorul gazelor naturale, inclusiv de când am intrat în UE. Abia dacă poate fi exportată vreo moleculă de gaz, de teamă că nu vom avea suficient pentru noi înșine, deși România este de departe cel mai important producător de hidrocarburi din sud-estul Europei, cu un potențial clar de a deveni un exportator net. Cei încurajați de progresul BRUA nu ar trebui să subestimeze nivelul de rezistență cu care proiectul s-a confruntat în mod recurent în interiorul „establishmentului energetic”.

Uneori se mai adaugă o nuanță asemănătoare, prin clișeul „Cetatea asediată”, potrivit căruia suntem înconjurați de dușmani uzurpatori (unii mai răi decât alții) care își doresc bogăția pe care ne-a dat-o Dumnezeu. În acest context, „străinul” – fie el vecin sau de peste mări și țări – apare cu conotații negative.

Există o tensiune clară între izolaționismul endemic și aspirația de a deveni un hub regional de gaze, respectiv angajamentul față de piața europeană integrată. Dar dincolo de costurile economice ale autarhiei, efectul a fost o adâncire a vulnerabilității în termeni de securitate energetică a României în fața perturbărilor majore ale fluxurilor regionale de gaze naturale. Mai mult decât atât, astfel de politici orientate spre interior îngreunează în plus cooperarea internațională necesară pentru a aborda încălzirea globală.

Un microcurent înrudit afirmă că „resursele naturale au o valoare pe care banii nu o pot cumpăra”, idee înrădăcinată în convingerea că energia (în special gazele naturale) nu ar trebui tratată ca marfă, deoarece „simpla” sa monetizare are ca rezultat pierderea valorii și a semnificației sale. În această optică, vânzarea de resurse energetice către cumpărători externi pentru bani nu este atât o sursă de dezvoltare economică și socială suplimentară, pe cât este o trădare. Cu toate acestea, instinctul „establishmentului energetic” de a sacraliza resursele subsolului național pare ironic într-o țară în care resursele umane sunt deseori tratate ca fiind de unică folosință, pădurile sunt tăiate cu lăcomie iresponsabilă și aerul din marile orașe este cel mai poluat din Europa.

Lipsa „spiritului mercantil”, cu abilitățile și instituțiile asociate cu acesta, este ceea ce, mai mult decât orice, separă România cu bogăția sa de resurse, de țările care, deși mult mai puțin dotate natural, au creat cu succes prosperitate prin tranzacții și intermediere, stimulând inițiativa și inovarea. Or, o doză sănătoasă de „spirit mercantil” este vitală, cu siguranță, pentru noțiunea de hub energetic.

3. „Piețele energetice nu sunt de încredere, nici pentru a avea prețuri accesibile, nici pentru securitate în aprovizionare.” În strânsă legătură cu celelalte, acest clișeu este probabil cel mai ușor de observat în politici și reglementări. Cu un istoric îndelungat de control etatist și planificare centralizată, sectorul energetic românesc a cunoscut numai tentative de liberalizare, întârziate și întotdeauna parțiale, care au fost ulterior atenuate prin amânări, scutiri și re-reglementarea intervențiilor statului.

Neîncrederea în piață este mai răspândită și prezentă intelectual decât celelalte două trăsături de mentalitate. Deși există o teamă de înțeles cu privire la volatilitatea și la eșecul pieței, stereotipul antipiață poartă cu sine și note anticapitaliste, anticomerț și anticorporatiste, precum și accente conspiraționiste și xenofobe. Se însoțește cu ideea familiară conform căreia statul și nimeni altcineva ar trebui să asigure protecția cetățenilor și industriilor, prin prețuri reglementate la energie, și să promoveze interesul național, în sens larg.

Cu siguranță, este destul de rezonabil să ne așteptăm ca statul să mențină o prezență viguroasă de reglementare și monitorizare a piețelor energetice și să întrețină instituții puternice și competente. Într-adevăr, nimic altceva nu este așteptat din partea României ca membru de încredere al UE.

Dar intervenția acestor stereotipuri în procesului decizional intelectual și emoțional duce la ostilitatea pieței. În practică, de fapt, retorica pro-piață servește drept acoperire pentru nepotism, interese personale și clientelism. Pentru a înțelege, aruncați o privire la aplauzele recente din unele colțuri, la anunțul faimoasei OUG 114/2018. Ulterior, au apărut clarificări cu privire la câștigătorii și patronii acestora, întrucât ANRE a publicat o listă de consumatori industriali cărora li s-ar permite în mod exclusiv să cumpere gaz natural din producția internă, la preț plafonat.

În concluzie, nu este nici fatalism și nici un exces de generalizare în aceste considerente. Într-o țară cu un sector privat vibrant și inovator, inclusiv în energie, a venit momentul, însă, pentru o schimbare de paradigmă în „establishment”, care ar trebui să țină pasul cu timpul, să treacă peste mentalitatea învechită a anilor 1960 și să facă loc pentru o nouă generație de decidenți cu recunoaștere internațională relevantă, cunoștințe solide despre piețe și tehnologie – și, cel mai important, cu autentică responsabilitate.

–––––––––––––-

Articolul a apărut inițial în numărul din decembrie 2019 al energynomics.ro Magazine.

Dacă vrei să primești prin curier acest număr (decembrie 2019), în format tipărit sau electronic, scrie-ne la adresa office [at] energynomics.ro, pentru a te include în lista de distribuție. Toate numerele anterioare sunt accesibile AICI, în format electronic.